În copilărie, bunica ne trimitea iarna la grajd – pe vărul meu și pe mine – să rânim și să cărăm bălegarul de vaci cu sania într-un loc din livadă, la păstrare ca îngrășământ natural. Ah, izul acela de bălegar..., mi-l amintesc și azi. Nu că ar fi cel mai nasol, dar nici vreo fragranță de la Chanel nu e.
Nașterea lui Isus nu a fost ca-n cărțile pentru copii, nici așa cum o vedem adeseori pe felicitările de Crăciun, cu o Marie șezând pe genunchi, lângă „pătuțul” improvizat, și zâmbind împreună cu Iosif, de parcă tocmai ar fi născut la Regina Maria.
Maria nu a născut prin cezariană. N-am idee cum se simte o femeie care tocmai a născut – fără anestezie! –, dar aș spune că orele următoare nașterii au semănat prea puțin, în cazul fecioarei, cu ceea ce vedem ades pe felicitări, pe coperte sau pe te miri unde.
Iosif? Probabil că nu-și mai vedea capul de treabă. Să care apă. Să facă focul. Să o întrebe din când în când pe Maria, care gemea de dureri postnatale, dacă poate să-i mai aducă vreun lucru ori să-i aline suferința în vreun fel.
Vacile, boul, măgarul, oile, găinile? Știu, știu… În ilustrațiile de pe felicitări sunt toate semicerc în jurul Bebelușului așezat în paie. Au priviri galeșe și chiar... zâmbesc. Nu pot decât să mi-i imaginez pe cei ce trăiesc la țară zâmbind și ei la vederea unei astfel de imagini, că-n toți anii de când cresc ei animale pe lângă casă n-au văzut nici măgari zâmbitori, nici oi căzute-n reverență.
Sărbătoarea nașterii Domnului, două milenii mai târziu, suferă de un exces de cosmetizare. Nu vorbesc de brazii împodobiți, de luminițele multicolore sau de cadourile înfășate în ambalaj scump, de la Cărturești, acestea fiind o cu totul altă sărbătoare, ci despre însăși „scena” primului advent, transfigurată uneori până la nivelul căsuțelor de turtă dulce, asemănătoare acelora locuite de elfii din povești.
Cum o fi fost nașterea lui Isus de-adevăratelea?
Poate cu Maria sleită de puteri în urma nașterii. Cu un Iosif under pressure (pushing down on him). Cu Bebelușul înfometat (era și Om adevărat). Cam pe întuneric, că nu o fi picat raza de stea ca-n cărți, direct peste grajd, luminând ca ziua. Plus niște vizitatori neașteptați – ciobanii –, care nu mai făcuseră o baie pe cinste de cine știe când (a se adăuga la mirosul specific grajdului).
Or mai fi trecut și alții în seara aia pe lângă grajdul cu pricina? Nu știm. Dar, dacă au trecut, pesemne că n-au avut nici cea mai vagă intuiție că acolo, în mirosul de bălegar, era „împachetat” un Cadou pentru fiecare dintre ei.
Bebelușul din iesle „n-avea nici frumusețe, nici strălucire care să… atragă privirile” (știu, unii vor spune că vorbele din Isaia 53:2 sunt pentru mai târziu, când cu răstignirea, dar e interesant să încercăm să privim și nașterea prin aceeași lentilă).
Mulți așteaptă cadoul (sau cadourile) de Crăciun. Dar unul singur este adevăratul Cadou, cel care contează. Și nu doar de Crăciun, ci pentru orice zi.
Isus Hristos e cel mai scump Cadou care ne-a fost oferit vreodată. Gratuit și tuturor. Aurul, smirna și tămâia noastră de toate zilele. Iertarea pentru răul pe care l-am făcut. Puterea de a ne înnoi viața. Speranța noastră că nu se termină totul cu un cancer, un Alzheimer și-un mormânt rece.
Hristos vrea mai mult decât să sărbătorești nașterea Lui. Vrea să sărbătorească El însuși renașterea ta, posibilă datorită Lui. Pentru asta trebuie să privești dincolo de picturile frumoase, trebuie să te uiți mai departe de ilustrațiile zaharisite. Caută-L pe El, cel adevărat, nu pe cel made in China, pe El, cel care poate aduce în viața ta bucurie autentică, nu pe cel care e doar pretext pentru multă poleială ușor de uitat.